Originea omului
Originea omului.
Sistemul de învăţământ "evoluţionist" de 70 de ani predă în scoli ideea că omul şi maimuţele antropoide (grupul de maimuţe superioare format din cimpanzeu, gorilă, gibonul şi urangutanul) au un strămoş comun necunoscut în prezent (crţioniştii sunt convinşi că nici nu va fi cunoscut vreodată), care a trăit acum 30...70 milioane ani. Oamenii actuali sunt rezultatul evoluţiei
dintr-un strămoş deja distinct de strămoşii maimuţelor antropoide care a trăit în urmă cu 3 milioane de ani, şi el a evoluat continuu fizic, cultural şi social. Pentru a susţine acest lucru, evoluţioniştii s-au bazat şi se bazează pe o serie de fosile declarate de ei hominoide (fosile de strămoşi comuni pentru oameni şi maimuţele antropoide) şi pe fosilele hominide (prin care ei definesc fosilele strămoşilor rasei umane).
In disputa referitoare la fosilele hominoide şi hominide, creaţioniştii arată că aceste fosile sunt de fapt fosile de maimuţe înrudite sau nu cu cele actuale. "Oamenii cavernelor" numiţi şi "oamenii primitivi" sunt oamenii cei mai discutaţi de către evoluţionişti, întrucât aceşti oameni ar putea susţine modelul evoluţionist. Conform acestui scenariu, "omul cavernelor" a descoperit pe rând focul, roata, cultura cerealelor, etc. Creaţioniştii au o altă părere despre "oamenii cavernelor", aceştia fiind de fapt exemplarele decăzute a acelor oameni care au început migraţia de la "centru" spre zonele îndepărtate.
In continuare se vor analiza cele mai cunoscute şi apreciate fosile de către evoluţionişti, cu scopul de a arăta falsitatea ideilor evoluţioniste şi anume că omul a apărut prin evoluţie dintr-un strămoş comun cu al maimuţelor. Ultimele încercări de a susţine un strămoş comun s-au făcut de curând [114 şi 115}, când s-a acreditat ideea că cea mai veche maimuţă antropoidă din care au evoluat strămoşii maimuţelor antropoide moderne şi respectiv strămoşul maimuţă antropoidă care seamănă cu omul ar fi Aegyptopithecus zeuxis, a cărui craniu a fost găsit aproape complet în depresiunea Fayum din Estul Saharei în Egipt. Acest craniu a fost datat la o vechime de 28 milioane ani după sistemul de datare evoluţionist.
Unii evoluţionişti au propus ca strămoş comun al actualelor maimuţe antropoide (Ape în l. engleză), specia de maimuţe Dryopitecus, din care s-au găsit fosile în Africa, Europa şi Asia [116]. Pilbeam, un mare evoluţionist antropologist, referitor la ultimul strămoş al omului, a susţinut: "...că acesta trebuie să fie o maimuţă asemănătoare cu Dryopithecus, .. şi ea nu poate fi totuşi strămoşul omului, fiind prea specializată în anumite trăsături" (tipice pentru maimuţă N.N.).
Evoluţioniştii mai consideră în prezent că din strămoşul comun a apărut prin evoluţie, cel mai vechi strămoş direct al omului (hominid) şi anume Ramapitecus, care este prezentat ca un animal dotat cu un mers parţial vertical.
10.2. RAMAPITECUS
Acest "hominid” fost definit de majoritatea savanţilor evoluţionişti, printre care Pilbeam, Simons, etc. ca fiind strămoşul cel mai îndepărtat al omului. Prin datare radiometrică, vârsta lui a fost apreciată la 13 milioane de ani [116,117 şi 118]. Fosilele de Ramapitecus constau în esenţă dintr-o grămăjoară de dinţi şi un fragment de maxilar.
Pe baza acestor date destul de fragmentare, câţiva evoluţionişti au construit un strămoş din care a evoluat omul, şi aceasta deoarece dinţii incisivi şi canini ai acestui mamifer erau relativ mici în comparaţie cu dinţii molari (asemenea ca la oameni); apoi ei au crezut că fragmentul de maxilar găsit este mai apropiat de forma parabolică, ca cel uman în comparaţie cu cel în formă de U specifică celor mai multe maimuţe antropoide.
Recent Eckhardt [119, pg. 94] a făcut o serie de măsurători comparate pe colecţiile de dinţi a două specii de Dryopitecus (fosile de maimuţe antropoide) şi a unei specii Ramapitecus şi le-au comparat cu populatia de cimpanzei de la un centru de cercetări din Liberia, de unde a rezultat la cimpanzeii vii o variaţie mare a danturii.
Mai recent Walker şi Andrew [120¬ pg. 313] au descris reconstrucţia dentară a arcadelor unui Ramapitecus, bazaţi pe o mostră care a fost mai completă, de unde a rezultat că arcada dentară nu este parabolică, aşa cum a rezultat din primele reconstrucţii făcute pe un fragment de maxilar. Ulterior şi marele evoluţionist Dr. Pilbeam a fost obligat să recunoască că nu este sigur că Ramapitecus ar fi cel mai îndepărtat strămoş al omului, ci al unei maimuţe antropoide.
O lovitură puternică au primit-o evoluţioniştii susţinători ai strămoşului "nostru” Ramapitecus, după ce s-a analizat dantura babuinilor din Etiopia care locuiesc la înălţime mare şi la care dinţii incisivi şi canini sunt mici în comparaţie cu cei molari.
Concluzia la care au ajuns evoluţioniştii în acest deceniu şi pe care creaţioniştii o susţineau mai demult este că Ramapitecus este un tip de maimuţă.
Cu toate acestea, în cărţile de scoală şi în muzeele de la noi din tară acest strămoş este încă considerat ca strămoş comun om-maimuţă ce a început să umble în poziţia semiverticală.
Evoluţioniştii sunt în căutarea altor fosile "hominoide” care să fie datate din aceeasi perioadă, ca să poată justifica evoluţia spre strămoşul omului modern, evoluţie care trebuie după calculul lor să dureze în jur de 15..30 milioane ani.
In gândirea evoluţionistă, din Ramapitecus, prin evoluţie s-a desprins o ramură de strămoşi hominizi (deci strămoşi direcţi ai omului) şi conform prezentării făcute de Kenneth F. Weaver [126,pg.561-595], primul hominid este declarat Australopitecus afarensis, care a trăit acum 3,5 milioane ani, urmat de Australopitecus africanus, din care s-au desprins 3 ramuri: Australopitecus robustus, Australopitecus boisei şi respectiv Homo habilis (care a trăit acum 1,5 milioane ani).
10.3. DE LA AUSTRALOPITECUS AFARENSIS LA HOMO HABILIS
După ce Ramapitecus, în fine, a fost clasificat de evoluţionişti în strămoş doar al maimuţelor antropoide (deci nu şi al omului), unii evoluţionişti în frunte cu D. R. Pealbeam au propus drept candidat "sigur” pentru funcţia de strămoşi ai omului modern (hominid), variantele de fosile Australopitecus şi respectiv Homo habilis, întrucât aceşti strămoşi deja aveau un mers vertical, apropiat de cel uman.
10.3.1. Australopitecus afarensis
Dr. Donald C. Johanson, care a condus o echipă internaţională, a descoperit-o la Hadar, Etiopia, pe Lucy, un schelet de femeie adultă de cca. 30 ani şi având probabil o înălţime de maximum 1,1 m. Ulterior au fost găsite şi alte 6o de schelete asemănătoare de hominizi, la Letoli în Tanzania şi care împreună cu Lucy sunt considerate ca făcând parte din specia Australopitecus afarensis. Densitatea oaselor membrelor, atestă o musculatură dezvoltată şi puternică. Fata, maxilarele şi cavitatea craniană a lui Lucy, sunt asemănătoare cu a maimuţelor antropoide, iar cavitatea craniană este de cca. 3 ori mai mică decât la om.
10.3.2. Australopitecus africanus
Mai multe fosile de Australopitecus africanus, incluzând fosilele "copilului” Taung au fost descoperite în caverne sudafricane. Acest hominid este apreciat că a trăit acum 3,5 milioane ani, dar mulţi antropologi dezagrează ideea că acest hominid a fost precursorul hominizilor de mai "târziu” şi anume Australopitecus variantele robust şi boisei [126,pg.574].
In 1924, câţiva oameni au escavat pentru găsirea de minereuri aurifere, într-o cavernă deschisă Taung din Africa de Sud şi au descoperit o bucată de craniu cimentat. Imediat Prof. Raymond Dart de la Anatomy Department of Witwarersrand a continuat ştiinţific cercetările în cavernă, găsind şi alte părţi din craniu. Întrucât primele fosile din acest gen de hominizi au fost găsite în Africa de sud, genul acesta de hominid a fost denumit Australopitecus (prin pitecus înţelegându-se "Ape", adică maimuţă antropoidă), [121].
Comparat cu varianta afarensis, africanus nu are diferente morfologice, doar dinţii din spate sunt ceva mai mari pe când cei din fată ceva mai mici.
10.3.3. Australopitecus robustus
Robert Broom, care a descoperit primul craniu de adult din specia Pitecantropus africanus în 1936, a reuşit să găsească primul craniu din specia de Australopitecus robustus în 1938 în regiunea Kromdraai în Africa de sud [126, pg. 596]. Broom a constatat că fata şi dinţii speciei hominide de la Komdraai erau suficient de diferite de specia africanus şi de aceea i-a dat un nou nume.
Varianta robustus are un corp mai greu şi este o creatură mai puternică decât varianta africanus.S-a constatat că robustus s-a hrănit cu fructe fibroase şi tuberculi. O escavare în regiunea Swartkrans între Kromdraai şi Sterkfontein, a scos la iveală mai mult de 130 schelete de robustus.
10.3.4. Australopitecus boisei
In 1931 anropologul Louis B.Leakey şi soţia sa Mary, au început studiul fosilelor în Oldvai Gorge în nordul Tanzaniei şi cu ajutorul a 400 de fragmente de oase, ei au reuşit reconstrucţia unui craniu adult pe care l-au numit Zinjiantropus boisei.
Ulterior, Leakey a admis că Zinjantropus boisei este o varietate de Australopitecus, care a trăit se pare în aceeaşi perioadă cu specia robustus, adică acum 1,8 milioane ani şi posedă o cavitate craniană mai mică de 500 cm cubi, care reprezintă acelaşi volum cu al gorilelor de astăzi.
10.3.5. Homo habilis
Fosile fragmentare de homo habilis au fost găsite la Olduvai în 1959 şi Louis Leakey şi colaboratorii săi Philip Tobias şi John Napier au considerat că în fine aceste fosile reprezintă ceva diferit şi că a fost găsită o "industrie de scule” la Olduvai. La sugestia lui Raymond Dart, noul hominid a fost numit Homo habilis [126, pg.600], adică "handy man". Unii evoluţionişti ca Ralph Holloway de la Universitatea Columbia, consideră că habilis probabil a avut un sistem neurologic care să permită un început rudimentar de vorbire. De altfel cavitatea craniană a fost estimată în medie de 580...600 cm cubi şi se consideră că fosilele găsite pot fi datate în jur de 1,5 milioane ani prin metoda radiometrică.
Se poate concluziona că aceste animale, incontestabil au creerele de mărimea maimuţelor antropoide actuale şi seamănă cu acestea, deci aşa cum afirmă creaţioniştii reprezintă probabil un gen de antropoide care au dispărut.
Din studiul oaselor bazinului, ale membrelor inferioare şi superioare a acestor animale, evoluţioniştii au ajuns la concluzia că ele aveau un mers vertical şi aceasta s-a datorat în primul rând autorităţii a doi savanţi: Broom [122] şi Le Gros Clark [123,pg.30o-333], care au susţinut puternic această concluzie. Ea a fost schimbată de curând de marele anatomist din Marea Britanie, Solly Lord Zuckerman [124,pg.75-94] şi de Dr.Charles Oxnard [125,pg.381-395], profesor de anatomie şi antropologie al Universităţii din Chicago. Po o durată de 10 ani, o echipă condusă de Lord Zuckerman a studiat aspecte anatomice ale omului, maimuţelor antropoide actuale şi respectiv a fosilelor de Australopitecus şi Homo habitus.
In contrast cu Le Gros Clarck şi alţi savanţi, care au clasificat speciile de Australopitecus şi Homo Habilis la genul Hominide (familia omului, conform modelului evoluţionist), Lord Zuckerman consideră că aceste specii aparţin de genul maimuţelor antropoide [127, pg.77].
Studiile realizate de Oxnard concluzionează că Australopitecus şi Homo habilis nu aveau un mod de locomoţie vertical, uman, ci probabil unul similar cu urangutanul [128,pg.389-395].
Dacă observaţiile lui Oxnard şi Lord Zuckerman sunt corecte, rezultă că Australopitecus şi Homo habilis au fost animale care nu pot fi considerate strămoşi comuni pentru om şi maimuţe şi cu atât mai mult pentru om. Pe de altă parte, putem nota că babuinul actual Teropitecus glada, are un număr de caracteristici dentare, mandibulare şi faciale care sunt asemănătoare cu cele ale lui Australopitecus.
Chiar mai mult decât Lord Zuckerman Oxnard, câţiva evoluţionişti si-au exprimat încrederea lor că Australopitecus reprezintă o specie de maimuţă antropoidă Astfel Ashley Montagu, un bine cunoscut evoluţionist, a afirmat: "...forma craniului lui Australopitecus este extrem de asemănătoare cu a maimuţei antropoide (Ape-like).. şi arată aşa multe caractere tipice maimuţei antropoide, astfel că este altceva decât un străbun direct al omului sau din linia de evoluţia a omului" [129, pg. 121].
10.4. HOMO ERECTUS
Un număr de fosile de oameni sunt grupate sub numele generic de Homo erectus [1, pg. 174], incluzând Omul de Java, Omul de Peking, Omul de Heidelberg şi megantropus. Evoluţioniştii consideră că ei au trăit acum 500.000 de ani, că au avut un mers vertical, capacitatea craniană de cca. 1.000 cm cubi şi că au avut o cultură incipientă.
Referitor la Omul de Java, acesta a fost repudiat de însuşi descoperitorul său, un fizician olandez Dubois, care a găsit câteva fragmente din Homo erectus în Java în 1881, pe care le-a denumit Omul de Java. El a găsit un craniu cu o capacitate de 900 cm cubi şi apoi cu un an mai târziu, un femur de om. Dar cercetările ulterioare l-au condus pe olandez să afirme că Omul de Java n-a fost nimic mai mult decât un gibon mai mare [130] şi să-şi dea seama de greşeala făcută prin asocierea unui femur de om la craniul găsit.
In 1906, o expediţie în zona în care a lucrat Dubois, a găsit un craniu cu un volum de 1.000 cm cubi. Ulterior excavaţiile s-au extins de către von Koenigswald la 55 km de locul iniţial în perioada 1936...1939. Noile fragmente de craniu au condus şi ele la concluzia că sunt ale unui gibon.
Referitor la Omul de Peking, lucrurile sunt mai complicate, şi aceasta din cauză că toate fosilele găsite în perioada de excavaţie efectuată între anii 1920...1942 s-au pierdut în timpul războiului. Au apărut multe comentarii, mai ales din cauză că s-au găsit o serie de cranii ale Omului de Peking, dislocate, de parcă omul adevărat, al cărui schelet se pare că a fost găsit apoi pe un nivel mai ridicat în timpul excavaţiei, s-ar fi înfruptat din conţinutul craniilor Omului de Peking şi de aici suspiciunea că dispariţia a fost intenţionată şi deci Omul de Peking ar fi fost o maimuţă antropoidă [35,pg.127-145].
Alte fosile de Homo erectus au fost găsite în diferite părţi ale globului şi din analiza lor a rezultat că Homo erectus a fost într-adevăr om, dar degenerat în mărime şi inteligentă, din cauza unei diete proaste, a unor împrejurări ostile şi a unor deficiente genetice. Oricum Homo erectus nu poate fi acceptat ca strămoş al omului modern, şi aceasta se poate demonstra prin descoperirile recente de fosile de Homo sapiens (care este similar cu omul modern şi care se ocupa cu vânatul şi agricultura).
Homo erectus a fost datat la vârsta de 2,6 milioane ani.
10.5. OMUL DE NEANDERTAL
Multe schelete ale Omului de Neandertal găsite şi studiate, atestă că acesta este într-adevăr un om, el nefiind mult diferit de omul modern. Capacitatea craniană era echivalentă cu a omului modern, astfel cum Dobzhanscky a arătat [8, pg. 410]: "Capacitatea craniană a rasei Neandertal de Homo sapiens a fost în medie egală sau ceva mai mare decât a omului modern. Capacitatea craniană şi greutatea creerului pe de altă parte nu este un criteriu sigur pentru inteligentă şi abilitatea intelectuală de ori ce fel".
Privitor la structura deficitară a scheletului găsit, mulţi antropologi cred că aceasta s-ar datora unei boli de artrită sau rahitism. In această direcţie, Francis Ivanhoe [131] afirmă: "Omul de Neandertal trebuie privit aşa cum a fost, nu din cauză că el a avut rahitism, şi aceasta din lipsa vitaminei D de-a lungul perioadei de 35.000 de ani petrecuţi pe pământ".
Este cunoscut că Omul de Neandertal a admirat florile, folosea unelte elegant, picta şi admira picturile, practica un gen de religia la înmormântare şi se pare că a folosit şi comunicarea prin scriere de simboluri.
10.6. OMUL MODERN
Contrar opiniei generale a evoluţioniştilor, ultimele descoperiri de fosile au demonstrat că omul modern a fost contemporan cu toţi strămoşii asemănători cu maimuţele antropoide, din care ar fi trebuit să evolueze conform modelului evoluţionist. Astfel Leakey şi colaboratorii săi au găsit fosile de Homo sapiens şi în jurul lor peste 400 de unelte confecţionate din piatră. Datarea dă o vechime fosilelor găsite de 2,5 milioane ani! [132]. De altfel şi alte schelete de Homo sapiens au fost găsite în Italia în 1860 şi 1863 şi respectiv în California-SUA în 1886 în depozite din era Pliocenă, dar până acum nu s-a dat suficientă importantă acestui aspect.
Din punctul de vedere al creaţioniştilor, aceste "anomalii” sunt elucidate, aşa cum s-a arătat în cap.6.2, întrucât coloanele geologice sunt interpretate prin contextul postcataclismului, prin care modelul creaţionist susţine că întreaga coloană geologică acoperă doar o durată de 10.000...50.000 de ani. In acest caz nu mai este necesar să se arate că omul a evoluat dintr-un strămoş comun cu al maimuţelor antropoide.
Dar chiar dacă acceptăm modelul evoluţionist de datare a coloanei geologice şi respectiv al fosilelor, nu mai există nici un dubiu să afirmăm că omul nu a putut evolua din strămoşul maimuţelor antropoide, deoarece în primul rând nu s-a găsit nici un strămoş comun om-maimuţă, iar pe de altă parte s-au găsit fosile de "om modern", adică Homo sapiens în perioade geologice mai vechi decât în care au existat aşa-zişii strămoşi ai omului şi anume Australopitecus.